…sau doar o amintire șoptită și o lecție dureroasă?
În istoria oricărui popor există figuri controversate: oameni care au purtat o mască de erou, dar în spatele ușilor închise au servit alte interese – străine, meschine, poate chiar distructive pentru țara lor.
Când un astfel de om moare, apare întrebarea:
Îi onorăm moartea sau adevărul?
Ceremonialul este pentru omul care a fost… sau pentru imaginea care ne-a fost servită?
🔍 Funeraliile naționale nu sunt doar despre persoana care pleacă.
Sunt despre ceea ce alegem să onorăm ca societate.
Despre ce vrem să transmitem generațiilor viitoare.
Despre valorile pe care le ridicăm pe piedestal.
Un trădător, fie el politic, moral sau național, nu poate fi onorat cu steagul țării pe sicriu decât dacă minciuna e mai mare decât onoarea.
Altfel, ar fi ca și cum ai aplauda o rană.
Ca și cum ai planta semințe de uitare în solul memoriei colective.
Respectul se câștigă în viață, nu se oferă automat la moarte.
Pentru un trădător, cel mai decent omagiu este tăcerea.
Sau, cel mult, adevărul spus fără ură, dar cu luciditate.