În România zilelor noastre, cuvintele „reformă” și „austeritate” sunt servite publicului ca rețete miraculoase pentru salvarea unei economii fragile, dar pentru tot mai mulți cetățeni, aceste cuvinte au devenit sinonime cu frica, nesiguranța și sărăcia. Unul dintre personajele emblematice ale acestui nou val de „reformism” este Ilie Bolojan, promovat ca un fel de salvator al administrației locale și, mai nou, ca model național de „eficiență”. Dar ce se ascunde, de fapt, sub această mască a reformei?
Eficiență sau cruzime administrativă?
Bolojan a intrat în lumina reflectoarelor pentru măsurile dure aplicate la nivel local: tăieri masive de posturi, reducerea bugetelor, eliminarea aparentelor „pierderi” administrative. În teorie, ideea de a aduce ordine într-o administrație sufocată de birocrație poate părea lăudabilă. Însă, în practică, această așa-zisă „eficiență” s-a tradus prin disponibilizări în masă, colapsul unor servicii publice și o creștere accentuată a tensiunii sociale.
Pentru cei care își pierd locurile de muncă sau pentru comunitățile care văd cum serviciile se degradează, Bolojan nu mai este un reformator, ci un simbol al unei politici care sacrifică omul de rând pentru cifre și statistici.
Guvern contra Popor: o realitate tot mai vizibilă
Nu este un caz izolat. Sub pretextul „reformelor”, întreaga clasă politică pare să se distanțeze de realitățile și nevoile oamenilor simpli. Deciziile sunt luate la nivel înalt, fără consultare, fără empatie, fără transparență. Se construiește astfel un sentiment tot mai acut de Guvern contra Popor.
În loc de dialog, avem impunere. În loc de solidaritate, avem dispreț. În loc de soluții umane, avem tăieri, tăieri și iar tăieri.
Cui folosește această „reformă”?
Beneficiarii reali ai acestor politici nu sunt cetățenii obișnuiți. Nu sunt cei care trudesc, cei care plătesc taxe, cei care țin comunitățile în viață. Câștigătorii sunt cercurile de interese, firmele abonate la contracte publice, elitele politice care se rotesc și se susțin reciproc.
În fața acestor realități, românii sunt puși să aleagă între resemnare și reacție. Întrebarea pe care ar trebui să și-o pună fiecare dintre noi este simplă: Câtă reformă e necesară și cât din ea este doar un pretext pentru jaf la drumul mare?
O democrație fără popor este doar o iluzie
Guvernarea în absența consultării și fără respect față de cei guvernați este o farsă. Reformele fără umanitate nu sunt decât acte de violență politică ambalate în discursuri tehnocrate. O democrație reală nu poate exista fără oameni implicați, fără voci care să spună răspicat: până aici!
România nu mai are nevoie de „salvatori” de carton și de promisiuni goale. Are nevoie de reforme cu suflet, de lideri care văd oamenii, nu doar cifrele. Până atunci, reformele fără inimă vor rămâne exact ceea ce par: un jaf legalizat, o luptă absurdă în care Poporul pierde iar Guvernul câștigă. Pe termen scurt.