Când începi să cauți, dai de semne.
Simboluri, sigilii, forme sacre, chei…
Toate par că ascund mistere,
că deschid uși către lumi neștiute.
Dar, într-o zi, nu mai știi dacă le folosești…
sau dacă te folosesc ele pe tine.
Simbolul devine amuletă,
sigiliul devine mantra,
și nu mai poți să te rogi…
decât într-un anumit fel,
într-un anumit ceas,
într-un anumit ritual,
cu un anumit număr de respirații.
Unde este libertatea?
Unde e acea respirație simplă și sinceră a sufletului?
Unde e rugăciunea spusă cu lacrima,
nu prin calculele exacte ale geometriei sacre?
Când ne pierdem în obsesia simbolurilor,
riscăm să transformăm spiritualitatea în religie rigidă.
Riscăm să credem că Dumnezeu are nevoie de semne,
când, de fapt, tot ce vrea este prezență.
Simbolurile pot fi frumoase, pot ghida.
Dar când devin lanțuri,
când ne temem că fără ele nu suntem protejați,
nu mai sunt unelte.
Sunt închisori.
Libertatea adevărată începe acolo unde credința nu mai are nevoie de formă.
Acolo unde sufletul tău stă gol în fața divinului…și nu se teme.