Într-o epocă în care „libertatea de exprimare” e invocată ca un principiu sacrosanct, paradoxal, tocmai cei care o apără cu glas tare sunt adesea cei care o încalcă atunci când nu le mai convine opinia celuilalt. Cazul Elenei Lasconi, recent exclusă de pe lista electorală a USR după exprimarea unei opinii personale, este un exemplu grăitor despre cum boomerangul cenzurii poate lovi chiar în cei care l-au aruncat.
📌 Un vot personal, o opinie sinceră – și o execuție politică
Lasconi nu a instigat la ură. Nu a jignit. A spus, într-un interviu, că a votat „DA” la referendumul pentru familia tradițională. O convingere personală, asumată calm, fără ton agresiv. Dar atât a fost de ajuns pentru ca partidul să-i întoarcă spatele. De ce? Pentru că, în logica militant-progresistă, nu ai voie să gândești altfel decât linia oficială a corectitudinii politice.
Ceea ce e ironic – și tragic – este că tocmai partidele care se revendică din liberalism și pluralism devin gardienii unei ideologii unice, în care orice opinie alternativă e stigmatizată, anulată, demonizată.
🔁 Când libertatea devine monedă cu două fețe
Cazul Lasconi nu e singular. Trăim o perioadă în care „toleranța” devine condiționată: ești liber să te exprimi, atâta timp cât spui ce trebuie. Cine are o altă viziune despre familie, educație, religie sau identitate riscă să fie exclus din dezbaterea publică, redus la tăcere, „raportat” sau „corectat”.
Întrebarea firească este: cine decide ce e acceptabil și ce nu? Și cât mai putem vorbi despre democrație când votul tău privat ajunge motiv de execuție politică publică?
🧭 Cenzura nu e progres, ci regres
Ceea ce i s-a întâmplat Elenei Lasconi este simptomul unei societăți care confundă progresul cu controlul gândirii. Nu contează dacă ești femeie, profesionist, primar respectat sau lider de opinie. Dacă nu te încadrezi în narativul prestabilit, devii „problema”.
Dar adevăratul progres înseamnă a putea gândi diferit fără teamă. A avea curajul să spui ce crezi, fără să fii linșat. Pentru că azi este Lasconi. Mâine poate fi oricare dintre noi.
Exact aici lucrurile devin și mai nuanțate. Cazul Elenei Lasconi nu este doar despre o victimă a corectitudinii politice — ci și despre reflexia karmică a propriei sale poziționări publice din trecut.
🔄 Cenzura se întoarce: Lasconi, între promovarea controlului și gustul excluderii
Elena Lasconi, de-a lungul timpului, a susținut discursuri pro-reglementare a spațiului online, vorbind despre „combaterea urii”, „filtrarea dezinformării” și „curățarea rețelelor sociale”. Un limbaj care, deși pe alocuri bine intenționat, a deschis ușa către forme soft de cenzură – algoritmică, ideologică sau chiar instituțională.
Iar acum, ironia e cruntă: ea însăși este blocată, exclusă și înlăturată, exact prin aceleași instrumente culturale și mediatice pe care le-a validat. Se confruntă cu tăcerea forțată, stigmatizarea și marginalizarea. Nu pentru că a instigat, ci pentru că a gândit diferit de „linia de partid”.
⚖️ Lecția: Cenzura, chiar și „pentru o cauză bună”, rămâne tot cenzură
Într-o societate democratică, nu putem selecta libertățile pe criterii ideologice. Nu putem cere cenzura pentru „ei” și libertate absolută pentru „noi”. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, boomerangul se întoarce. Iar cei care au aplaudat filtrarea online și raportările masive, ajung să guste din același pahar amar.
🧩 Întrebarea reală nu este cine are dreptate, ci dacă mai avem dreptul să gândim liber
Cazul Lasconi nu e despre progres sau tradiție, ci despre îngrădirea libertății de conștiință într-un climat în care algoritmii, presiunea socială și corectitudinea politică decid cine merită să existe în spațiul public.
Articol din presa romana:
https://www.stiripesurse.ro/nici-la-sediul-usr-nu-cred-ca-voi-mai-avea-acces-lasconi-reactie-dura-dupa-ce-usr-i-a-taiat-ban_3646363.html