Există cuvinte care definesc națiuni. Pentru români, acel cuvânt este „dor“. Un cuvânt care nu are echivalent direct în nicio limbă străină, un sentiment pe care nu-l poți explica, ci doar simți. Dorul este poate cea mai profundă expresie a sufletului românesc, o stare care transcende timpul, spațiul și rațiunea.
Dorul nu este doar o lipsă. Nu e doar suferința absenței cuiva sau a ceva. Este și iubire, și amintire, și speranță. Este lacrima care nu se varsă, oftatul care se înghite, privirea care se pierde în zare. Este chemarea mută a inimii spre ceva ce nu mai e, dar care trăiește viu în suflet.
Românii poartă dorul ca pe o a doua piele. Ne e dor de copilărie, de bunici, de casa de la țără, de sărbători, de cei plecați. Ne e dor de oameni, de locuri, de vremuri. Chiar și celor care nu au plecat niciodată le este dor, pentru că dorul nu e despre distanță, ci despre legătura profundă cu ceea ce contează.
Dorul e cântat în doine, spus în poezii, pictat în icoane ale memoriei. E linia tremurată dintr-un nai, e sunetul tremurat al unui glas popular, e cuvântul rostit rar și cu emoție la telefon: „mi-e dor de tine“. Nu e nevoie de mai multe cuvinte.
Această stare este adânc înrădăcinată în mentalul nostru colectiv. Poate pentru că am fost mereu un popor pe drumuri, despărțiți de războaie, migrații, nevoi sau vise. Dar dorul nu ne-a înstrăinat, ci ne-a ținut laolaltă. Ne-a făcut mai umani, mai sensibili, mai vii.
A fi român înseamnă, printre altele, a ști să porți dorul cu demnitate. Să nu te rușinezi de lacrimă sau de tăcere. Să știi că ești legat prin iubire, chiar și atunci când nu poți fi aproape.
Dorul este puntea invizibilă care ne unește, în ciuda timpului, distanței sau a morții. Este dovada că sufletul românesc nu uită. Nu renunță. Nu încetează să iubească.
Île simțim cu toții. Chiar și acum, chiar și aici. Pentru că dorul… nu pleacă niciodată.
PS.
Dorul
Mi-e dor de-un drum cu praf de vară,
De glasul mamei din pridvor,
De ruga spusă seara, rară,
Și de-al copilăriei zbor.
Mi-e dor de fân și de colinde,
De iarna grea, de foc în vatră,
De mâini muncite, dar blânde,
De liniștea ce nu se iartă.
Mi-e dor de cerul de acasă,
De nucul vechi și curtea goală,
De timpul care nu se lasă
Trecut fără o rană-n școală.
Mi-e dor de oameni buni, plecați,
De gânduri simple, negrăbite,
De frați, de vise ne-uitate,
De lacrimi vechi, nemărturisite.
Și poate dorul ăsta toarce
Un fir de suflet între noi,
Căci dorul nu-i doar ce ne doare –
E ce ne face iar eroi.