Într-un țarc îndepărtat de câmpul energetic al țării, trăia o broască. Nu orice broască, ci una care, după propriile ei spuse, descoperise că era strănepoata directă a Broaștei Primordiale din care izvorăse toată viața. La început, ideea părea, măcar pentru ea, o revelație inofensivă.
Broasca începu să predea. Își adună un cerc de broaște mai tinere, speriate de lumea de dincolo de țărcul lor. Le spuse că fiecare dintre ele, de fapt, nu e o simplă broască, ci un „Prototiptil al Apei Vieții” sau un „Stăpân al Văii Ascunse”. Le dădu măsurători complicate cu frunze uscate și rapoarte ale norilor, care „dovedeau” acest statut. Broaștele, însetate de semnificație, crezură. Și broasca se umfla puțin de mândrie.
Prima Umflătură: Titlurile
Numele obișnuit nu-i mai plăcea. „Sunteți broaște obișnuite,” le spunea discipolelor, „dar eu sunt B*roasca-Care-A-Integrat-Toate-Stările-Aluatului.” Mai târziu, deveni „Stăpânul Văii și al Tuturor Cursorilor de Energie”. Fiecare titlu era mai lung și mai sonor decât cel anterior. Broasca își petrecea ore întregi contemplându-și propriile nume, scrisă pe scoarța de salcie. Cu fiecare titlu, pielea îi devenea mai strălucitoare și mai tensionată.
A Doua Umflătură: Mitologia Personală
Nu se mulțumi să fie doar un lider. Trebuia să fie o legendă vie. Povestea cum, în tinerețe, ar fi învins-o pe Balaurul Bălților Interiori (pe care îl numea „Micul Eu”) și l-ar fi transformat în „Zburătorul de deasupra Norilor” (pe care acum îl numea „Marele Eu”). Această poveste nu era o metaforă despre învingerea fricilor, ci o dovadă documentară a superiorității ei absolute. „Dacă eu am învins un balaur,” tușea ea cu gravitate, „ce sunt voi, simpli gâștri ai bălții, să puneți la îndoială ceea ce vă spun?” Broaștele se uitau speriate la umflătura ei, care acum devenise vizibilă.
A Treia Umflătură: Economia Harului
Broasca institui un sistem. Ea era singura care putea „măsura și certifica” gradul de „Broască-Divinitate” al fiecăruia. Pentru aceasta, elevii trebuiau să aducă mușuroaie de insecte din câmp („oferrande”), să recite poezii complicate despre ciclul apei („mantre”) și să treacă prin probe ciudate, cum ar fi să stea pe o frunză de nufăr care se mișca încet spre centrul bălții („examen de echilibru interior”).
Cine primea o certificare, se umfla la rândul ei cu mândrie. Începură să apară discipole care, inspirate de exemplul măiestrului, declarau că nu mai erau doar „Broaște-Divinitate”, ci „Izvoarele Însăși Care Repară Râul Sursă” sau „Stăpâne Mai Presus de Legea Bălții”. Broasca le lăuda: „Vedeți? Vă ridicați la înălțimea mea!” În secret, însă, se umfla și mai mult, fericită că ideea ei de împărăție se extindea.
A Patra Umflătură: Vechii Prieteni și Duhurile Răului
Broasca avea un vechi cunoscut, o broască bătrână și liniștită care preda într-un țarc vecin arta simplă de a trăi în pace cu ritmurile anotimpurilor. Această broască bătrână nu crezuse niciodată în povestea balaurului. Îi spusese odată, calm: „Poți să te crezi ce vrei, dar la urma urmei, toți suntem broaște.”
Această vorbă devenise cea mai mare insultă pentru Broasca-Care-A-Integrat-Toate-Stările. Ea îl denunță pe acel broscoi bătrân drept „Balaurul Întunecat al Scepticismului”, un duh rău care vrăjea bălțile cu vraja „bănățeniei”. Îi porunci discipolelor să evite țarcul vecin și să alunge, cu gâlgâit puternic, pe orice broască care pășea din acel teritoriu. Uneori, când broasca bătrână își initia elevele, câteva din broaștele umflate ale măiestrului se duceau să tulbure apa, să declare că metodele lui sunt ale „trecutului întunecat”. Se credeau eroine. De fapt, erau doar umflături mici, alergând în jurul unei umflături mari.
Umflătura Finală: Când Pielea Începe să Crape
Într-o zi, după ce emisese o nouă doctrină („Legea Vârtejului Absolut”), Broasca se urcă pe cea mai înaltă frunză de papură pentru a ține o predică. Vorbea despre cum ea, singură, putea să „recalibreze fluxurile universale ale bălții”. Se umfla cu fiecare cuvânt. „EU sunt Calea! EU sunt Stăpânul Apelor! EU sunt Mai Presus de Bălțile Vechi!” țipa ea, pielea strălucind periculos, de un verde metalic.
Discipolele o priveau, oglindind o umflătură colectivă. Țarcul părea mic pentru atâta măreție. Și atunci, în momentul suprem al declarării, în tăcerea așteptătoare, se auzi un sunet scurt, sec, ca de cauciuc prea întins. „Poc!”
Nu a fost un tunet cosmic. Nu a fost o deschidere a porților cerului. A fost doar sunetul unei piele de broască, întinsă dincolo de orice limită naturală, care cedează.
O clipă de tăcere absolută. Apoi, o umflătură lentă, o revenire la dimensiuni normale. Broasca, acum doar o broască obosită și confuză, se holba la discipolele ei. Ele, văzând că Marele Stăpân al Vârtejurilor era de fapt doar o broască umedă și speriată, începură să se uite una la alta, apoi la propria lor piele, care și ea începea să piardă strălucirea artificială.
Moralitatea (Pentru cei care încă o mai caută)
Fabula bălții noastre nu este despre broaște, ci despre inflationarea ego-ului sub mască spirituală. Adevărata cunoaștere, fie ea filozofică, religioasă sau a sinelui, are două semne de recunoaștere pe care impostura nu le poate falsifica pe termen lung:
1. Umilința: Ea micșorează iluzia de sine măreț, nu o amplifică. Te face să vezi partea ta din întreg, nu să te crezi întregul.
2. Echilibrul: Ea aduce liniște, claritate și o pace profundă cu ceea ce ești. Nu aduce agitație, nevoia de a demonstra, de a domina și de a eticheta pe alții ca dușmani.
Orice călătorie care te face să te simți mai presus de semenii tăi, care transformă comunitatea într-o curte de admiratori, și întrebările în crime de lez-majestate, este o călătorie nu spre lumină, ci spre o umflătură a vanității. Și pielea vanității, oricât de tare s-o umfli cu titluri, certificate și mitologii personale, are o limită elastică.
La urma urmei, toți suntem broaște. Dar unele broaște trăiesc liniștite, în ritmul lor, și aud șopotul adevărat al apei. Altele se umflă până când nu mai aud decât ecoul propriului gâlgâit.
Concluzie: Când Bălțile se Înneguresc – O Sabotare a Întregului Peisaj
Fabula Broaștei care a crăpat de importantă nu este doar o poveste amuzantă despre vanitate. Este o radiografie a unui mecanism de distrugere care operează cu o precizie rece, iar victima sa cea mai mare nu este doar enoriașul păcălit, ci întreaga mișcare spirituală autentică din România.
Fiecare astfel de caz – fie el broască, „dragon” sau „prooroc” – nu există în vid. El contaminează bălțile întregi. Când un șarlatan, îmbrăcat în haina unei învățături, cade spectaculos, el nu cade singur. El trage în noroi cu el numele întregii căutări interioare. Oamenii obișnuiți, cei sceptici sau cei care doar au o curiozitate sănătoasă, vor asocia pentru o generație întreagă „spiritualitatea” cu acest spectacol jalnic. „Vedeți?” vor spune. „Toți sunt la fel. Doar vor banii și să se umfle.” Un singur impostor anulează munca și credibilitatea a o mie de călăuzeni serioși, terapeuți cu răspundere și practicanți cu umilință.
Și aici, în acest punct, trebuie să ne oprim și să punem întrebarea cea mai incomodă, cu delicatețe și cu ochiul la orice coincidență prea perfectă.
Când un astfel de fenomen nu doar apare, ci prosperă în vâlvătaie, își construiește o curte, devine agresiv și public, apoi explodează într-un mod care aduce maxim de rușine întregului domeniu… trebuie să ne întrebăm dacă totul se petrece doar datorită vanității unui individ.
Este posibil ca această broască umflată să nu fi fost lăsată să se umfle doar din prostia sau lăcomia ei? Este posibil ca întreg spectacolul, de la prima umflătură până la pocitul final, să fi fost, la un anumit nivel, „la comandă”?
Cine are de câștigat din compromiterea și discreditarea brutală a oricărei mișcări spirituale autentice, care învață oamenii să gândească critic, să se conecteze la ei înșiși și să fie mai puțin manipulabili? Cine are interesul ca acest spațiu – unul de reflexie, de eliberare de frici, de reconstruire a comunității – să fie asociat pentru totdeauna în mintea publică cu escrocheria, abuzul și ridicolul?
Poate că adevăratul „Balaur” care trebuia învins nu a fost niciodată în umbra vreunei broaște, ci stă undeva mai sus, și se bucură când toți cei care vorbesc despre lumină interioară se înhață singuri în capcanele deșarte ale orgoliului. Pentru că un popor căruia i s-a furat încrederea în orice formă de căutare interioară, este un popor perfect deconectat de la propria putere. Este un popor care caută răspunsuri și liniște, dar, traumatizat de spectacole, le respinge pe toate, rămânând, astfel, complet disponibil pentru singurele narații sigure care îi mai rămân: cele ale fricii, ale consumului și ale conformismului gol.
Așadar, în fața următorului mareț care vă promite că vă transformă din broască în zeu, întrebați-vă întâi: cui îi folosește, în cel mai larg sens al cuvântului, spectacolul meu? Cui îi folosește că eu să cred asta? Și cui îi folosește ca, peste cinci ani, când voi auzi cuvântul „spiritualitate”, prima mea reacție să fie un râs disprețuitor și o îndepărtare?
Adevărata lumină nu are nevoie de umflături. Ea strălucește liniștită. Și este prima care suferă când întunericul pune în scenă propriile sale păpuși luminoase, doar pentru ca, prin căderea lor zgomotoasă, să întuneca tot cerul.
Este dificil pentru un elev/stagiar/enoriaș/adept când persoana pe care o consideră GURU se transformă brusc în zâna Clopoțica (vezi fotografia 
).