Într-un țarc îndepărtat de câmpul energetic al țării, trăia o broască. Nu orice broască, ci una care, după propriile ei spuse, descoperise că era strănepoata directă a Broaștei Primordiale din care izvorăse toată viața. La început, ideea părea, măcar pentru ea, o revelație inofensivă.
Broasca începu să predea. Își adună un cerc de broaște mai tinere, speriate de lumea de dincolo de țărcul lor. Le spuse că fiecare dintre ele, de fapt, nu e o simplă broască, ci un „Prototiptil al Apei Vieții” sau un „Stăpân al Văii Ascunse”. Le dădu măsurători complicate cu frunze uscate și rapoarte ale norilor, care „dovedeau” acest statut. Broaștele, însetate de semnificație, crezură. Și broasca se umfla puțin de mândrie.
Prima Umflătură: Titlurile
Numele obișnuit nu-i mai plăcea. „Sunteți broaște obișnuite,” le spunea discipolelor, „dar eu sunt B*roasca-Care-A-Integrat-Toate-Stările-Aluatului.” Mai târziu, deveni „Stăpânul Văii și al Tuturor Cursorilor de Energie”. Fiecare titlu era mai lung și mai sonor decât cel anterior. Broasca își petrecea ore întregi contemplându-și propriile nume, scrisă pe scoarța de salcie. Cu fiecare titlu, pielea îi devenea mai strălucitoare și mai tensionată.
A Doua Umflătură: Mitologia Personală
Nu se mulțumi să fie doar un lider. Trebuia să fie o legendă vie. Povestea cum, în tinerețe, ar fi învins-o pe Balaurul Bălților Interiori (pe care îl numea „Micul Eu”) și l-ar fi transformat în „Zburătorul de deasupra Norilor” (pe care acum îl numea „Marele Eu”). Această poveste nu era o metaforă despre învingerea fricilor, ci o dovadă documentară a superiorității ei absolute. „Dacă eu am învins un balaur,” tușea ea cu gravitate, „ce sunt voi, simpli gâștri ai bălții, să puneți la îndoială ceea ce vă spun?” Broaștele se uitau speriate la umflătura ei, care acum devenise vizibilă.
A Treia Umflătură: Economia Harului
Broasca institui un sistem. Ea era singura care putea „măsura și certifica” gradul de „Broască-Divinitate” al fiecăruia. Pentru aceasta, elevii trebuiau să aducă mușuroaie de insecte din câmp („oferrande”), să recite poezii complicate despre ciclul apei („mantre”) și să treacă prin probe ciudate, cum ar fi să stea pe o frunză de nufăr care se mișca încet spre centrul bălții („examen de echilibru interior”).
Cine primea o certificare, se umfla la rândul ei cu mândrie. Începură să apară discipole care, inspirate de exemplul măiestrului, declarau că nu mai erau doar „Broaște-Divinitate”, ci „Izvoarele Însăși Care Repară Râul Sursă” sau „Stăpâne Mai Presus de Legea Bălții”. Broasca le lăuda: „Vedeți? Vă ridicați la înălțimea mea!” În secret, însă, se umfla și mai mult, fericită că ideea ei de împărăție se extindea.
A Patra Umflătură: Vechii Prieteni și Duhurile Răului
Broasca avea un vechi cunoscut, o broască bătrână și liniștită care preda într-un țarc vecin arta simplă de a trăi în pace cu ritmurile anotimpurilor. Această broască bătrână nu crezuse niciodată în povestea balaurului. Îi spusese odată, calm: „Poți să te crezi ce vrei, dar la urma urmei, toți suntem broaște.”
Această vorbă devenise cea mai mare insultă pentru Broasca-Care-A-Integrat-Toate-Stările. Ea îl denunță pe acel broscoi bătrân drept „Balaurul Întunecat al Scepticismului”, un duh rău care vrăjea bălțile cu vraja „bănățeniei”. Îi porunci discipolelor să evite țarcul vecin și să alunge, cu gâlgâit puternic, pe orice broască care pășea din acel teritoriu. Uneori, când broasca bătrână își initia elevele, câteva din broaștele umflate ale măiestrului se duceau să tulbure apa, să declare că metodele lui sunt ale „trecutului întunecat”. Se credeau eroine. De fapt, erau doar umflături mici, alergând în jurul unei umflături mari.
Umflătura Finală: Când Pielea Începe să Crape
Într-o zi, după ce emisese o nouă doctrină („Legea Vârtejului Absolut”), Broasca se urcă pe cea mai înaltă frunză de papură pentru a ține o predică. Vorbea despre cum ea, singură, putea să „recalibreze fluxurile universale ale bălții”. Se umfla cu fiecare cuvânt. „EU sunt Calea! EU sunt Stăpânul Apelor! EU sunt Mai Presus de Bălțile Vechi!” țipa ea, pielea strălucind periculos, de un verde metalic.
Discipolele o priveau, oglindind o umflătură colectivă. Țarcul părea mic pentru atâta măreție. Și atunci, în momentul suprem al declarării, în tăcerea așteptătoare, se auzi un sunet scurt, sec, ca de cauciuc prea întins. „Poc!”
Nu a fost un tunet cosmic. Nu a fost o deschidere a porților cerului. A fost doar sunetul unei piele de broască, întinsă dincolo de orice limită naturală, care cedează.
O clipă de tăcere absolută. Apoi, o umflătură lentă, o revenire la dimensiuni normale. Broasca, acum doar o broască obosită și confuză, se holba la discipolele ei. Ele, văzând că Marele Stăpân al Vârtejurilor era de fapt doar o broască umedă și speriată, începură să se uite una la alta, apoi la propria lor piele, care și ea începea să piardă strălucirea artificială.
Moralitatea (Pentru cei care încă o mai caută)
Fabula bălții noastre nu este despre broaște, ci despre inflationarea ego-ului sub mască spirituală. Adevărata cunoaștere, fie ea filozofică, religioasă sau a sinelui, are două semne de recunoaștere pe care impostura nu le poate falsifica pe termen lung:
1. Umilința: Ea micșorează iluzia de sine măreț, nu o amplifică. Te face să vezi partea ta din întreg, nu să te crezi întregul.
2. Echilibrul: Ea aduce liniște, claritate și o pace profundă cu ceea ce ești. Nu aduce agitație, nevoia de a demonstra, de a domina și de a eticheta pe alții ca dușmani.
Orice călătorie care te face să te simți mai presus de semenii tăi, care transformă comunitatea într-o curte de admiratori, și întrebările în crime de lez-majestate, este o călătorie nu spre lumină, ci spre o umflătură a vanității. Și pielea vanității, oricât de tare s-o umfli cu titluri, certificate și mitologii personale, are o limită elastică.
La urma urmei, toți suntem broaște. Dar unele broaște trăiesc liniștite, în ritmul lor, și aud șopotul adevărat al apei. Altele se umflă până când nu mai aud decât ecoul propriului gâlgâit.

).