Astăzi, la București, nu am asistat la o sărbătoare națională.
Am asistat la o demonstrație de umilire.
Trupe străine au trecut sub Arcul de Triumf — monument ridicat pentru victoria și sângele românilor — iar conducerea acestei țări a tratat totul ca pe o „normalitate festivă”.
Nu.
Pentru mine, asta nu e normalitate.
Este un afront direct adus României.
Arcul de Triumf nu este poarta nimănui.
Este poarta noastră, a celor care încă mai simt românește, chiar dacă suntem conduși de oameni care și-au pierdut orice instinct de demnitate.
Când accepți ca armate din alte țări să defileze în inima capitalei tale, pe monumentul ridicat pentru eroii tăi, transmiți un mesaj limpede poporului:
că nu mai ești stăpân în propria casă,
că puterea altora trece nestingherită pe teritoriul tău,
că țara aceasta poate fi simbolic „îngenuncheată” chiar în ziua ei națională.
Conducerea care permite asta nu reprezintă România.
Reprezintă altceva — obediență, umilință, lipsă de coloană vertebrală.
În loc de mândrie națională, ni s-a servit o lecție:
„Uitați-vă bine și obișnuiți-vă — nu voi decideți aici.”
Este o insultă la adresa poporului român.
O trădare simbolică.
O demonstrație de supunere mascată sub pretextul unei parade.
Eu nu văd alianțe, nu văd prietenii, nu văd onoruri.
Văd doar o țară lăsată să pară mică, slăbită și ținută într-o tăcere forțată.
Și da — pentru mine, asta este o rușine națională.
România merită să fie respectată, nu pusă în decor pentru parada altora.
Iar Arcul de Triumf merită pașii românilor, nu defilări care ne șterg identitatea și ne transformă într-un public fără voce.
Eu nu accept această imagine.
Și nu o voi numi niciodată „sărbătoare”.
Acesta este durerea mea de român:
să văd cum, într-o zi ce ar trebui să ne amintească de demnitate și sacrificiu, ni se arată o imagine care frânge simbolurile și răstălmăcește sensurile.
Pentru mine, 1 Decembrie rămâne ziua în care îmi iubesc țara.
Dar azi, în fața acestei parade amestecate, în care străinii trec pe sub Arcul nostru,
nu pot să simt decât o înțepătură de rușine națională, un gust amar, un ecou al unei libertăți care începe să sune tot mai străin.
România merită să fie celebrată prin români.
Iar Arcul de Triumf merită pașii copiilor acestei țări, nu demonstrații care ne șterg identitatea și ne transformă în spectatori ai propriei istorii.
Astăzi, nu defilarea m-a rănit cel mai tare,
ci tăcerea în care am fost împinși.
O tăcere în care doar conștiința națională mai șoptește:
„Nu așa se onorează un popor. Nu așa se păzește un destin.”