În tăcere, în spatele ușilor bine ferecate și al jargonului juridic, România continuă să piardă ce are mai de preț: pământul, resursele și suveranitatea.
Sub pretextul „modernizării” și al „parteneriatelor strategice”, se dau pe nimic apele, pădurile, gazele, cuprul, sarea, aurul, chiar și terenurile agricole.
Și nu, nu vorbim doar de vânzări economice.
Vorbim de un abandon conștient al Constituției, de o trădare cu acte în regulă, tolerată de instituții și prezentată poporului ca „progres”.
📜 Ce spune Constituția României?
Articolul 136 din Constituție precizează:
„Bogățiile de interes public ale subsolului, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, apele, cuprul, pădurile, sunt obiecte ale proprietății publice.”
Aceasta nu este o frază decorativă. Este fundamentul suveranității economice.
Când aceste bunuri sunt înstrăinate – prin contracte netransparente sau prin modificări legislative dubioase – nu asistăm la investiții, ci la colonizare.
🇷🇴 De la „noi” la „ai lor”: cum pierzi o țară în tăcere
Pe fondul crizelor succesive, unii lideri locali și naționali au acționat ca administratori ai intereselor externe, nu ca slujitori ai nației.
Printre numele invocate tot mai des în acest context apare și cel al lui Ilie Bolojan – personaj elogiat pentru eficiență, dar tot mai criticat pentru decizii opace privind concesionarea resurselor către entități străine.
Fie că e vorba despre gazele din vestul țării, despre pădurile administrate discret, despre apele din Apuseni sau despre proiecte miniere mascate în „inovație verde”, poporul este ținut departe de adevăr.
Iar presa mainstream? Tace. Sau laudă.
💰 Investiții? Sau vânzare de țară?
Se invocă mereu „dezvoltarea”. Se promit locuri de muncă și infrastructură.
Dar, în realitate, resursele pleacă, profiturile pleacă, iar populația rămâne cu praful de pe toba subvențiilor.
Aceasta nu este dezvoltare. Este extractivism colonial, într-un secol care ne cere mai multă suveranitate, nu mai multă obediență.
🔔 În concluzie
Un guvern care încalcă Constituția prin fapte, nu prin declarații, nu mai este reprezentativ.
Un stat care își vinde subsolul nu e „modern”, e slujitor al altora.
Și un popor care nu reacționează… riscă să se trezească fără nimic din ce a moștenit.
Nu e vorba doar despre Bolojan.
E vorba despre un sistem întreg care funcționează pe tăcere, nepăsare și complicitate.
Iar singura opoziție reală rămâne: vocea cetățeanului conștient.
🎭 Când parlamentarii se joacă de-a opoziția, iar oamenii își strigă durerea în fața ușilor închise
Trăim într-o piesă de teatru prost regizată, cu actori obosiți și spectatori care nu mai aplaudă.
În Parlament, aplauzele vin la comandă. Revolta – repetată doar în discursuri.
Se joacă, zilnic, o opoziție de decor. O simulare de „luptă democratică” într-un decor care ascunde același consens tăcut: poporul poate aștepta.
Iar în timp ce aleșii mimează conflicte în direct, în spatele camerelor se ciocnesc pahare și se negociază liniștea – a lor, nu a noastră.
🚪 În stradă, ușile rămân închise
Oamenii – cei reali, cei care se trezesc cu rate, cu dureri, cu griji – își duc vocile la poarta instituțiilor.
Dar acolo nu mai e nimeni. Sau dacă e, poartă ecusoane și zâmbete goale.
Durerea nu are orar de audiență.
Nici criza. Nici nevoia.
Dar statul are. Are și gardieni. Și tonuri automate: „trimiteți o solicitare în scris…”.
🧱 Opoziția adevărată e în popor
În timp ce partidele își construiesc opoziții de fațadă – care mimează scandaluri, dar votează aceleași legi – singura opoziție autentică a rămas în stradă, în oameni, în cei care nu mai cred în „spectacolul politic”.
Dar nici pe ei nu-i mai aude nimeni.
Pentru că în România de azi, democrația e cu ecou: vorbești, dar răspunsul nu vine. Doar pereți.
🔁 Ce facem când votul devine tăcere?
Atunci când cei trimiși să ne reprezinte își joacă propriul rol în propriul scenariu, iar alegătorul devine un decor statistic, e clar că sistemul a închis cercul: ne ascultă doar în campanie și ne ignoră în rest.
Ce rămâne de făcut?
Să nu mai așteptăm salvarea de sus.
Să ne organizăm de jos.
Să trecem de la „cerșitul” dreptății – la asumarea curajului de a o crea.
🔔Nu mai avem nevoie de discursuri de opoziție. Avem nevoie de opoziție reală – aceea care începe cu refuzul de a mai accepta normalitatea absurdului.
Până atunci, vom continua să ne strigăm durerile la uși închise, în timp ce parlamentarii se joacă de-a „pro” și „contra” la aceeași masă tăcută.
Pentru că în România, aparent, toți sunt în opoziție – cu poporul.