Trauma rupe.
Dar uneori, dacă e privită cu blândețe și traversată cu conștiință, ea poate deveni… o punte.
O punte între suferință și înțelepciune.
Între durerea ta și vindecarea altora.
Între ceea ce ai trăit… și ceea ce poți oferi lumii.
🌱 Trauma, în sine, nu e un dar.
Nu trebuie romantizată.
Dar modul în care alegi să o vindeci, o transformă într-un dar.
Când înveți să te ridici,
devii un far pentru ceilalți care încă bâjbâie în întuneric.
Nu pentru că le spui ce să facă.
Ci pentru că te simt.
Pentru că știi cum doare.
Pentru că nu judeci.
Pentru că ai fost acolo… și totuși, ai ales viața.
🔥 Adevăr profund:
O rană vindecată devine ochi.
Devine mână întinsă.
Devine prezență care nu fuge de durerea altora.
Și astfel, trauma devine punte:
– între oameni care se recunosc dincolo de cuvinte,
– între răni ce nu mai caută răzbunare, ci sens,
– între ce ai fost și ce ești gata să devii.
Poate că n-ai ales trauma.
Dar poți alege ce faci cu ea.
Și dacă alegi să iubești mai mult, nu mai puțin,
să sprijini, nu să distrugi,
să înțelegi, nu să condamni –
atunci tu ești dovada că rana nu e sfârșitul.
Ci începutul unei misiuni. 🌟
Din rană… punte
Am căzut.
Și m-am spart în locuri
unde n-a mai ajuns nici lumina.
Am plâns.
Dar tăcerea a fost mai grea decât lacrimile.
Și noaptea mai lungă decât orice întrebare.
Dar într-o zi,
nu am mai întrebat „De ce eu?”
Ci: „Ce pot face cu asta?”
Și rana s-a rotit în mine,
nu ca o condamnare,
ci ca o poartă.
Ca o flacără ce nu mistuie,
ci luminează drumul altuia.
Am învățat să țin spațiu.
Să ascult fără să salvez.
Să mângâi fără să spun „va trece”.
Să fiu acolo. Plin. Adevărat.
Pentru că unele dureri
nu se vindecă doar ca să plece.
Se vindecă pentru a deveni punți
spre suflete ce încă strigă în întuneric.
Nu sunt ce mi s-a întâmplat.
Sunt ceea ce am ales să devin… după ce am iertat.